OPINIE. Patriotismul și virgula între subiect și predicat

Utilizarea limbii române trece acum printr-o schimbare semnificativă de direcție. Timp de secole, ea a fost una predominant orală. Pentru imensa majoritate a populației, a scrie era ceva mai degrabă incidental. Din perioada îndepărtată, pre-fanariotă și până în ultimele decenii, dialogam, spuneam sau vorbeam în română. Dar citeam puțin și scriam puțin spre deloc. Conform Enciclopediei României, patru cincimi din locuitorii Vechiului Regat în anul 1899 erau analfabeți. Trei decenii mai târziu și în contextul în care Marea Unire se realizase, persoanele analfabete reprezentau 44% din populație. (În ambele situații, în calcul sunt luate doar persoanele cu vârsta de șapte ani sau mai mult). Creșterea ponderii știutorilor de carte în totalul populației se suprapune perfect cu ascensiunea radio-ului și, dacă extindem discuția înspre epoca comunistă, cu ascensiunea televiziunii. Prin comparație cu aceste medii de comunicare foarte atractive, lectura ziarelor a rămas în urmă. Astfel, spre deosebire de alte societăți, nu am avut la dispoziție decenii sau secole în care comunicarea scrisă să fie relevantă. Răspândirea lucrărilor lui Luther nu a avut echivalent în spațiul de limbă română. Dar și în țări non-protestante sau din afara spațiului cultural german, cultul cuvântului scris este acum foarte puternic. Când apuc să vizitez un forum în limba franceză în care utilizatorii comunică liber, fără constrângeri sau corecturi automate, calitatea ortografiei îmi taie răsuflarea. Adolescenți, oameni grăbiți sau fără un nivel înalt de educație scriu fără greșeală.

Scriam la începutul paragrafului anterior că trecem printr-o schimbare, întrucât televiziunea a început să pâlpâie în loc să domine. Comunicăm acum în scris pe Facebook, Twitter, WhatsApp, sms-uri. Acest model de comunicare nu îl înlocuiește pe cel tradițional dar îl completează. Milioane de români care, în deceniile anterioare, ar fi fost nevoiți să scrie în viața adultă doar la miliție (atunci când erau victimele unui incident penal) sunt acum nevoiți sau doritori să producă zeci de mii de cuvinte pe an  – zeci de mii de cuvinte fiecare.

Astfel ne pomenim că măsurăm calitatea învățământului de bază. Ce au lăsat oare în urmă clasele 1-8, cele la care ar trebui să se învețe fundamentele utilizării limbii române? Răspunsul devoalează divizări sociale atroce. În genere, dar doar în genere, binecuvântați sunt cei obligați de soartă – adică de rigorile facultății și de meseria pe care și-au ales-o – să comunice foarte des în scris. Ceilalți sunt clar defavorizați de ani de școală în care s-a pus accentul pe nuanțe aride, relevante doar experților, în loc să fie sedimentate elementele-cheie.

Situația atinge un apogeu tragic-ironic atunci când vorbim despre patrioții auto-proclamați. Apeluri la recuperarea mândriei naționale sunt deraiate de prezența inoportună a virgulelor între subiect și predicat. Litera „â” își găsește locul exact unde nu e cazul, substituind în mod eronat „î” exact în frazele în care e vorba de protejarea identității pur românești (nu e vorba de respingerea normelor introduse în ultimele decenii – „â” este acum introdusă în cuvinte și circumstanțe în care nu-și avusese niciodată locul). Iubitori de neam evită cratime extrem de necesare sau le plasează aiurea. Frazele despre fibra națională bolborosesc la nesfârșit, preț de zeci și zeci de cuvinte, fără virgule, puncte sau alte semne de demarcare. În oglindă, persoanele care fac vorbire despre patriotism folosind limba română în mod corect sunt în genere echilibrate, atente la nuanțe și fără văpăi. Exagerez, dar nu foarte mult, când spun că există o direcție de inversă proporționalitate între emotivitatea cu care un om își proclamă iubirea pentru România și capacitatea sa de a scrie corect în limba acestei țări, cea pe care afirmă cu o iubește.

În unele cazuri forma urmează fondul. În sintagme precum „patrioții, români salută pedepsirea lui Gates” autorul e familiar cu pauza aproape imperceptibilă pe care utilizarea uzuală a virgulei o impune. Ea sau el încearcă să introducă o astfel de pauză în mod artificial, în scris, acolo unde nu-i este locul, pentru a sublinia solemnitatea primului cuvânt, pentru a-l prelungi într-un ecou solemn. În același fel dar în alte circumstanțe, semnele de exclamare sunt considerate insuficiente pentru semnalarea emoției, devenind astfel necesară scrierea cu majuscule a absolut fiecărei litere din mesaj… cu nuanța că de obicei se adaugă și câteva semne de exclamare la final, pentru a sublinia sublinierea. Comunicarea scrisă în genere are păcate sau limitări pe care cea orală nu le posedă. (Apariția emoji-urilor poate fi înțeleasă și în acest context: fără un zâmbet grafic absolut tot ce este scris pare extrem de serios și lipsit de nuanțe).

Cred că izvorul multora din greșelile de scriere comise de publicul naționalist este însă altul decât problematica trecerii la o comunicare scrisă ce limitează nuanțele, adică lucrul pe care l-am menționat în paragraful anterior. N-aș considera nici că motivul principal este expunerea la un sistem educațional formal ale cărui probleme sunt autentice. Cred, însă, că există un deficit considerabil între cât scriu și cât citesc acești oameni – sau, în măsura în care citesc, ce citesc. Ei sunt producători în exces și au un vizibil deficit în ceea ce privește consumul. Situația devine mai clară dacă îți imaginezi următoarea situație: în urmă cu ani de zile ai învățat măcar rudimentele unei limbi străine pe care nu o mai folosești aproape deloc. Dacă în acest moment ai fi obligat să scrii în sau să vorbești limba respectivă (aptitudini active, care necesită să fii emițător și nu doar receptor), nu te-ai descurca foarte bine. Pe de altă parte, dacă ai avea la dispoziție 24 de ore în care să vezi un film produs în acea limbă, să frunzărești o carte în acea limbă și/sau să vizitezi spațiile de pe Internet în care ea este utilizată frecvent, te-ai descurca ceva mai bine. Memoria ta ar recupera detalii subconștiente despre practici utile, greșeli pe care e rău să le eviți, formulări uzuale care ți-ar fi de folos. În mod similar, o parte din oamenii extrem de îngrijorați de prezentul și viitorul României nu au o expunere majoră la limba română în formă scrisă – cu excepția cercurilor care împărtășesc același set de interese dar și de erori. Ei nu citesc în mod frecvent articole sau cărți – pe tema respectivă sau pe oricare altă temă. Civilizația lor e fundamental orală. Absentează reperele intelectuale, precum cele din perioada interbelică, care să producă argumentații naționaliste într-o limbă fără cusur. Aceastea, odată citite de publicul interesat, ar fi avut implicitul efect pozitiv de a-i alfabetiza. Singurul efect sesizabil al stării actuale este deocamdată polarizarea comunicării publice: erorile de punctuație sau ortografie produc amuzament, odată descoperite și ajunse în lumea „utilizatorilor avansați”. Alte efecte pot să apară curând.

Barbu Mateescu este sociolog. A absolvit cursurile University of Pennsylvania (studii de lungă durată) specializându-se în sociologia politică.